Leonardo da Vinci Cina cea de Taină este o bijuterie a Renașterii, renumită pentru profunzimea și mesajele sale ascunse. Îl veți găsi peste tot, de la arta înaltă la cultura pop, cum ar fi în South Park și The Simpsons. Tablouri pictate în secolul al XV-lea la Milano, îl înfățișează pe Iisus și pe apostolii săi în timpul ultimei lor mese înainte de Răstignirea sa. Pătrundeți în istoria sa intrigantă - cu siguranță vă va stârni curiozitatea și vă va face să doriți să o vedeți de aproape!
Când Leonardo da Vinci a primit comanda pentru Cina cea de Taină, a fost pentru prima dată când a lucrat la o lucrare de o dimensiune atât de mare - cincisprezece picioare înălțime și aproape douăzeci și nouă de picioare lățime. În plus, experiența sa în pictura în frescă, care este folosită pentru a crea picturi murale de asemenea dimensiuni, era foarte limitată.
Leonardo da Vinci a încălcat tradiția în tehnica sa de pictură pentru Cina cea de Taină. În locul straturilor obișnuite de ipsos, el a optat pentru o metodă nouă. El folosea tempera sau vopsea în ulei pe sol uscat, care nu era la fel de rezistentă, dar îi oferea mai mult timp pentru a perfecționa detaliile. Deși această abordare a avut provocările ei, ea a adus la viață capodopera lui Da Vinci într-un mod captivant încă de la început.
În Cina cea de Taină, Leonardo da Vinci folosește trucuri inteligente pentru a face scena să pară reală. El face ca liniile din tablou să se întâlnească într-un punct din spatele lui Iisus, punându-l în centrul atenției. Discipolii sunt aranjați în jurul lui într-un mod natural, făcând momentul să pară viu și important.
Leonardo da Vinci a început să picteze Cina cea de Taină (Milano) în 1495, când a primit o comandă de la ducele de Milano. Ducele a vrut să decoreze sala de mese a mănăstirii Santa Maria delle Grazie cu o pictură murală frumoasă și l-a ales pe Leonardo da Vinci pentru acest lucru. Folosind tehnici inovatoare, Da Vinci a adus la viață această scenă biblică.
Utilizarea de către Leonardo da Vinci a unor tehnici experimentale precum tempera pe tencuială uscată a făcut ca pictura să fie vulnerabilă la deteriorări. De-a lungul anilor, pictura s-a deteriorat din cauza neglijenței, a războiului și a unor încercări de restaurare nu tocmai grozave. Întreținerea deficitară prelungită a făcut ca vopseaua să se decoloreze, să se crape și să se exfolieze.
În secolul al XIX-lea, o inundație în refectoriu a provocat apariția mucegaiului pe tablou și a provocat multe daune picturii. Din fericire, aprecierea pentru Da Vinci și perioada Renașterii a crescut în această perioadă și oamenii au început să țină la Cina cea de Taină. Mulți artiști au încercat să restaureze capodopera, unii cu mai mult succes decât alții.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cina cea de Taină a fost amenințată cu deteriorarea și distrugerea. Pentru a proteja pictura de exploziile bombelor, peretele refectoriului a fost zidit și acoperit cu saci de nisip. Decizia s-a dovedit a fi un succes, deoarece clădirea care adăpostește pictura a supraviețuit războiului. Măsurile de protecție luate în secolul al XX-lea au jucat un rol esențial în salvgardarea acestei capodopere.
Conservatorii sunt acum dedicați păstrării Cina cea de Taină. Pentru a-i asigura longevitatea, aceștia folosesc tehnici variate pentru a evalua starea picturii. Cu aceste cunoștințe, ei elaborează planuri specifice pentru protejarea și conservarea operelor de artă. Prin cercetare continuă, inovație și angajament neclintit, conservatorii lucrează pentru a proteja această operă de artă extraordinară pentru toate generațiile viitoare.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mănăstirea care adăpostea Cina cea de Taină a fost bombardată, provocând daune semnificative picturii. Din fericire, acesta fusese protejat anterior cu saci de nisip și schele, ceea ce a contribuit la protejarea sa.
Da Vinci a ales o metodă neobișnuită de pictură pentru Cina cea de Taină. În loc să folosească tencuială umedă, precum frescele tradiționale, el a folosit tencuială uscată și a amestecat tempera și vopsele în ulei. Pigmenții nu s-au lipit bine de perete fără tencuiala umedă, ceea ce a dus la desprinderea, decojirea și schimbarea culorii tablourilor la scurt timp după ce au fost terminate.
De-a lungul secolelor, Cina cea de Taină a suferit de neglijență și expunere la umiditate, ceea ce a dus la deteriorare severă. Straturile de vopsea au început să se desprindă, iar vitalitatea picturii murale a dispărut.
Trupele lui Napoleon, în timpul ocupării Chinei cea de Taină (Milano) în 1796, au folosit camera în care se afla Cina cea de Taină ca grajd și arsenal. Ca urmare a acestui fapt, pictura a suferit și mai multe abuzuri și deteriorări.
În 1821, Stefano Barezzi a făcut o încercare greșită de a îndepărta Cina cea de Taină de pe pereți, confundând-o cu o frescă. Când și-a dat seama de greșeala sa, a încercat să repare daunele lipind vopseaua la loc și adăugând petice de stuc colorate. Stefano Barezzi a fost din nou angajat să lucreze la Cina cea de Taină între 1853 și 1855. Prin eforturi minuțioase de conservare, Barezzi a curățat și restaurat cu succes opera de artă, dezvăluind uimitoarele lunetă pictate deasupra tabloului.
Cina cea de Taină rămâne o piatră de încercare culturală, având un impact profund asupra artei Renașterii și a iconografiei religioase. Ea întruchipează fascinația Renașterii pentru perspectivă și Povestire. De asemenea, exemplifică idealurile Renașterii de clasicism și realism. Acesta reflectă clasicismul prin elemente arhitecturale care amintesc de stilurile grecesc și roman. În plus, prezintă realism prin utilizarea perspectivei și a culorilor realiste.
Astăzi, Cina cea de Taină a fost reimaginată și menționată la nesfârșit de-a lungul istoriei, apărând în diverse forme de artă, literatură, film și cultură populară. The Simpsons, South Park, That '70s Show, Murder on the Orient Express și multe altele au recreat scena din tablou.
Cina cea de Taină a lui Da Vinci skip-the-line tur ghidat
Domul din Milano, centrul orașului și Cina cea de Taină (Milano) tur ghidat
Centrul orașului Milano și Cina cea de Taină (Milano) tur ghidat
Milano într-o zi: Centrul orașului, Cina cea de Taină și Catedrala - tur ghidat cu Muzeu Pass
Cina cea de Taină este semnificativă din punct de vedere istoric ca o capodoperă a lui Leonardo da Vinci, simbolizând apogeul artei Renașterii și al inovației. Acesta povestește momentul biblic în care Iisus le dezvăluie apostolilor săi trădarea sa în timpul mesei lor finale.
Cina cea de Taină a fost creată între 1495 și 1498, având o vechime de peste 500 de ani.
Cina cea de Taină a fost pictată în timpul Renașterii italiene, o perioadă de creștere artistică, culturală și intelectuală semnificativă. Acesta exemplifică fascinația epocii pentru perspectivă, povestire și inovație artistică.
Cina cea de Taină a fost pictată de Leonardo da Vinci într-un interval de aproximativ trei ani, între 1495 și 1498.
Cina cea de Taină a suferit daune în timpul bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce a dus la eforturi ample de restaurare. Faima sa durabilă și aparițiile sale în cultura populară au contribuit, de asemenea, la istoria sa.
Un fapt interesant despre istoria Cina cea de Taină este că se speculează că ar deține o mulțime de secrete ale creștinismului.
Leonardo da Vinci s-a confruntat cu provocări în transmiterea emoțiilor și interacțiunilor complexe în timp ce folosea o tehnică experimentală de pictură pe ipsos uscat pentru Cina cea de Taină. Din cauza acestei metode și a atenției sale meticuloase pentru detalii, au apărut probleme tehnice cum ar fi exfolierea și decolorarea, prelungind procesul de pictură.
Leonardo da Vinci a ales să picteze Cina cea de Taină pe un perete din ipsos uscat, în loc să folosească tehnica tradițională a frescei, în primul rând pentru că dorea un control și detalii mai mari în opera sa. Metoda tradițională a frescei presupunea pictarea pe tencuială umedă, ceea ce limita capacitatea artistului de a face modificări și ajustări. Prin utilizarea ipsosului uscat și a unui amestec de tempera și vopsele în ulei (cunoscută sub numele de tehnica secco), Leonardo putea lucra mai lent și obține detalii mai fine, deși în detrimentul durabilității pe termen lung.
